Două săptămâni și o bucată de brânză -1-

Capitolul 1

-Nimeni nu știe cum trebuie începută o poveste, mai ales dacă subiectul e la fel de obscur precum e și autorul, dar eu voi încerca să vă spun ceva. Nu e o poveste ca oricare alta, nu a avut niciodată un început, decât, poate, cel dat de propria minte.  Și e și mai ciudat că, după toate cele întâmplate eu încă nu cred că eu sunt principalul actor în toată tărășenia asta. Dar închipuiți-vă că ascultați o poveste sau vă uitați la un film în care toată această parte, acest intro mai aparte, e narat de Morgan Freeman! Nu-i așa că deja sună mai bine? Eu, cel puțin, așa sper. Deci, așezați-vă comod și ascultați un început, căci sfârșitul vi-l las vouă, să continuați ce am început eu. Asta… dacă am început cu adevărat ceva.

~ză start~

Vară, căldură… nu… Mai degrabă toropeală, genul acela de zăpușeală care te face să te ascunzi în casă cu ventilatoarele toate pornite, simțind în adâncul ființei cum totul se scurge, încins de către razele soarelui. Atât de cald încât poți coace un ou pe asfalt și să nu îți pară rău că îl mănânci, orice microb existent vreodată pe acea suprafață fiind mort demult din cauza fenomenului care se numește vară.
Pustii sunt străzile din cartierul lui, dar și mai pustie e casa, singurul ei locatar fiind un tânăr cu prea mult timp liber și cu prea puțină imaginație. Poate e din cauza căldurii, dar el chiar are impresia că până și mintea, care odată îi zbârnâia în spatele elementelor osoase care îi alcătuiesc craniul, i se prelinge pe urechi, în pârâiașe fierbinți.  Ar fi vrut să meargă și el la mare sau munte sau oriunde, dar nu avea cu cine. După un an de facultate, el încă nu avea suficienți prieteni cât să iasă la un grătar undeva.
”Probabil, dacă totuși aș găsi pe cineva, acea persoană nu ar rezista mai mult de două ore în compania mea… ca de altfel nici ultima mea prietenă… Bun mai sunt eu la toate, dar și mai bun la a enerva lumea.”  Ar fi vrut să poată spune că se simțea trist, dar… nu asta era starea care îi inunda acum sufletul.
Și vorbind de inundație, se ridică de la calculator, târșâindu-și picioarele pe gresia care nici măcar rece nu mai era, își mișcă hoitul către baie, simțind cum sudoarea îi curge în pârâiașe năclăite pe piele. O baie rece! Exact asta ar fi vrut să facă.
Asta dacă ar mai fi avut apă.
Și propan pentru generatorul din spate.
Tocmai în acea lună toridă cei de la ”Drumuri și ape”, sau cum se numea afurisita aceea de firmă plătită atât de bine de către primărie, se găsiseră să refacă toată rețeaua de canalizare din cartier. La numai o săptămână după ce ai lui plecaseră în vacanță prin cine știe ce stațiune la munte, fără să-l fi întrebat dacă ar fi vrut să meargă și el. Sigur, nu mai era la vârsta la care să meargă cu părinții peste tot, ideea că ar fi fost un om matur, capabil să aleagă singur ce avea să facă în prima lui vacanță ca om ce a terminat un an de facultate, făcându-l să refuze orice încercare a părinților de a-l corupe măcar o dată la una din șuetele lor.
-Dar măcar de-o încercare, tot ar fi fost frumos… mormăi, trântind ușa de la baie.
Se mișcă alene spre bucătărie, mirosul propriei transpirații făcându-l să strâmbe din nas. O săptămână fără apă și deja se simțea ca un scons. Nici măcar ai lui nu l-ar fi suportat în astfel de împrejurări. Dar ai lui nu erau, apă nu avea și… Surpriză! Nici mâncare nu mai avea.
Asta dacă nu punea la socoteală unica bucată de brânză lăsată la macerat în fundul frigiderului. Se uită câteva clipe la ea, stomacul ghiorlăindu-i anemic. Poate ar fi trebuit să încerce să o mănânce, totuși. Asta până se decidea că pisica și papagalul, care îi animau din când în când viața stătută din casă, ar fi fost mult mai apetisante moarte și umplute cu… ce ar mai fi găsit prin debara.
Scutură din cap și se mișcă totuși și spre cămara improvizată de către tatăl sau acum ceva vreme, deschizând ușile și aruncând un ochi și acolo. Praf și pânze de păianjen. Și dacă se uita mai bine, cred că descoperea și gaura vreunui șoricel nefericit care își găsise sălaș în pereții casei. Poate că ar fi reușit să se distreze un pic încercând să prindă șoarecele. Așa cum fac pescarii pe baltă așteptându-și prada să muște.
Țâțâi nemultumit și trânti ușa de la cămară, blestemând ziua în care venise cu ideea de a se întoarce acasă fără să își anunțe părinții. Cu toate că nu avea nici apă, nici gaz, nici mâncare, nu putu să nu observe bidonașele speciale cu apă și mâncare pentru pasăre și pisică. A naibii orătănii! Ele avea tot confortul din lume, iar el trebuia să se scociorască după bani ca să poată face comandă la pizza.
Ar fi avut bani berechet…. dacă ar fi ieșit din casă… pe căldură… să meargă vreo doi trei kilometri până la un bancomat. La naiba cu toate astea! Încă câteva zile și ai lui s-ar fi întors. Încă mai avea niște bidoane cu suc ascunse în camera lui, iar de foame, dacă se gândea bine, nu murea nimeni decât după vreo lună de la începutul foametei. Iar el avea de unde slăbi, așa că lenea învinse apetitul, iar el își târâi hoitul înapoi în camera lui, ca să se uite la niște filme porno. Oricum terminase tot ceea ce putea fi vizionat încă de acum câteva zile, așa că ultima distracție erau filmele porno. Putea comenta cât de proaste sunt la fiecare minut și tot nu se plictisea.
Așa că se așeză înapoi în scaunul ce mirosea a propriai sudoare, oftă prelung și continuă să se uite la ce pusese pauză. Începea să-l îngrețoșeze de acum, dar oricum era mai bine decât să se uite la cum se topea asfaptul din fața casei. Oricum afară nu putea păși, căldura putând să-i macine carnea de pe oase mai ceva decât cel mai puternic acid. În plus, îi era oricum prea lene. Nici măcar mirosul nu îl putea determina să iasă afară.
Își mușcă buza, împiedică un căscat și își pironi privirea pe monitor. Fie ce o fi, el avea să își aștepte părinții.

*În altă parte de lume, dar nu foarte departe de tânărul descris mai sus*

-Trebuie să fie ceva bun pe aici pe undeva! Se plânse,  mâinile fiindu-i îngropate în dulap între haine, în timp ce ochii îi fugeau de pe un articol vestimentar pe altul.
Chiar nimic? Din două dulapuri pline, ea nu avea cu ce să se îmbrace? Asta era culmea?! Și ce dacă nu își spălase jumătate dintre ele, jumătate din vină aparținând dispariției misterioase a apei, iar cealaltă plecării mamei ei cu noul logodnic undeva la o stațiune de ski prin Alpi, totuși, menajera ar fi trebuit să îi lase ceva împăturit undeva în dulap.
”Dacă nu îi dădea mama liber atunci când a plecat, acum aș fi putut fi la întâlnire, fără să mă împiedic la fiecare pas de…”  dar nu mai continuă, știind ce dezastru lăsase în urmă.
Mârâi o serie de înjurături când nu găsi nimic și se ridică vijelios din dulap, fără să bage de seamă raftul destul de jos, plin tot de cutii cu papuci. Așa că dădu destul de tare cu capul de el, pierzându-și echilibrul și căzând în fund. Durerea de  cap și avalanșa de cutii care aproape că o îngropă, o determină să mai scoată o serie de suduieli deloc feminine, în timp ce încercă să îndese noul dezastru în dulap.
Frecându-și locul lovit, se ridică nesigură în picioare și șontâcăi către celularul aruncat pe patul matrimonial din mijlocul camerei. Tastă rapid un mesaj, plângându-se iubitului, apoi îl închise definitiv, aruncându-se cu totul pe pat.
Ar fi vrut să plâng, iar dacă tremuratul buzei inferioare era vreun indicator, nu mai avea mult și o făcea, totuși, nu își permise. Nu putea să plângă că cearșafurile i se lipeau de pielea lipicioasă din cauza sudorii, sau că nu putea să mai iasă din casă din cauza lipsei de haine curate, sau că – și asta era cea mai mare dintre probleme – pe pielea ei imaculată începeau să apară coșuri! Horror! Întradevăr horror! Nu, nu putea plânge din cauza acestor lucruri.
Așa că închise ochii și adormi. Poate mâine totul va reveni la normal, iar viața ei de prințesă răsfățată ar fi continuat nestingherită. Nici nu se gândi la faptul că asta își spunea de o săptămână și că singurul lucru rămas în frigider era o bucată de brânză mucegăită.

*Alt colț de lume, altă problemă adolescentină*

-Cum să râmân fără? Aproape că urlă tânărul, mâna care strângea telefonul făcându-se aproape albă. Nu se poate să rămân fără!
Ascultă cu atenție gladul de la celălalt capăt la firului și se văită din nou, însă furia începea să pună din nou stăpânire pe el. Cum putea el, un geniu al calculatoarelor, să rămână fără curent, apă și mâncare? Avusese grijă să-și interneze părintele alcoolic la cel mai bun centru de Dezintoxicare existent pentru următorii câțiva ani buni, în timp ce el își făcea un imperiu. Și totuși, ceva se întâmplase pentru că acuma se vedea nevoit să trăiască fără ele.
Mai ascultă o vreme ce îi spunea celălalt ca apoi să închidă, total nemulțumit. Eroare de sistem pe dracu! El era sistemul, iar el nu făcea erori. Mârâi o înjurătură și se apucă să tasteze rapid ceva la calculator.
Da, întradevăr, fusese o eroare de sistem undeva pentru că, ultima dată când intrase în baza celor de la primărie, fusese sigur că își scosese cartierul din schema pentru reconstrucții și restaurări, ca acum să se găsească acolo. Sperase că avea să găsească un loc mai bun de locuit în timpul lucrărilor desfășurate în altă parte ca să se poată muta când ar fi început în partea lui de lume. Dar, acum trebuia să sufere în văgăuna asta cât timp totul era refăcut.
Pe căldură, fără mâncare sau apă și cel mai important, fără curent. Cel puțin, aveau să îi dea un minigenerator. Asta avea să-l ajute la răzbunare, dar, la cum se știa el, nu avea să fie vreuna. Așa că oftă, abandonă gândul și se trânti pe pat.
Închise ochii numai ca să îi deschidă o clipă mai târziu când simții ceva umed pe mână. Zâmbi trist și întoarse capul într-o parte.
-Nu îți fă griji. Am să am grijă să nu ne lipsească nimic.
Murmură în timp ce mângâia capul credinciosului său labrador, câinele lingându-i palma deschisă. Cel mai bun prieten al omului, spusese cineva cândva. Trebuia să îi dea dreptate acelui străin.

*Să nu vă gândiți că ei sunt singurii!  Nu, nu! Ei sunt doar o mică parte din cei care fuseseră obligați să rămână în acest orășel bătut de soare pe timpul verii. O mică parte, dar care va face diferența!
Vedeți voi, nu era tocmai o întâmplare această pană de orice în oraș, atât pentru tineri cât și pentru bătrâni. Deloc întâmplătoare.
Dar… oare, dacă nu era întâmplătoare, atunci…?*

DEDUBLARE
-piesă de teatru in 3 personaje-

Intrare in scenă: Selena, Adriana, Denisa

Amenajare scenă:  decor sumbru între două camere. Tapet negru și sângeriu acoperă pereții unei anticamere, scorojindu-se încet. Nu există tablouri, scaune, mese sau alt mobilier. Totul e întunecat. Doar o ușă situată la stânga scenei e luminată din timp în timp, străfulgerări calde de un portocaliu-verzui hipnotizator. Liniște mormântală. Se aud vag gemete.

Selena: Nimic nu poate fi viu.
Adriana: Nimic nu este.
Denisa: Nu vă plângeți. Ați vrut asta acum suportați.
S: Nu am dorit nimic.
D: Minciuni!
A: Dar tu? Ești aici de ce?
D: Pentru a fi.
S: Simțiți mirosul?
(alte gemete, mai intense. Se înaintează în scenă, pereții mutându-se simțitor. Cele trei se apropie de ușă)
A: Cel de care te temi?
(pereții se cutremură)
D: Cel al abandonului… Al părăsirii… Atâta singurătate.
(dă să se întoarcă, să fugă din scena. Panglici lungi și albe sunt luminate, o trag înapoi, o imobilizează în loc. Deschide gura să urle, dar nu se aude nimic)
(celelalte dau din cap a lamentare)
S: Și ziceai de noi…
D: Dar nu vedeți smoala cum urcă? (privește îngrozită către ușa luminată) Nu vedeți chipurile pline de ură? Sau corpurile schingiuite?
A: Suntem deja printre ei. Dar iadul nostru e mai crunt.
S: Ți se pare! Nu sunt oare minciuni? (trage de panglicile care dau să o ridice din scenă)
(Alte gemete, alte cutremurături ale scenei)
D: Și poate totuși…(trage aer în piept șuierător)
A: Nu ți se pare…
S: E real…și dureros...(cade la pământ, cu mâinile încleștate la piept)

(Gemete)

(Stare de calm, nimic nu mișcă)

~Haos~(cineva urlă din afara camerei)

Cad pereții scenei, lumina dispare, întuneric total.
Sunete de  tobe ritmice
La unison, cele trei îngână: Nimic! Singurătate! Până și împreună suntem singure!
Se aprinde o lumină brusc, luminând mijlocul scenei. Sub ea apare o singură ființă, prinsă bine în panglici. Mâinile îi sunt legate de corp în formă de X. Falduri negre se învolburează în jurul ei. Părul lung și negru îi acoperă fața. Tobele încetează. Persoana se ridică.
Vocea unui bărbat îmbrăcat tot în negru răsună în sală, în timp ce el se plimbă în cercuri strânse în jurul fetei din mijlocul scenei: Toți suntem una, una suntem toți. Iadul personal are multe forme, dar și mai multe sunt fețele care deschid ușile ce duc spre el.

DEDUBLARE-piesă de teatru in 3 personaje-Intrare in scenă:

Vile

””Oferă și ți se va oferi. Cere și ți se va da.” Aceste zicale, frânturi din Biblie, sunt cele care ne ghidează acțiunile într-o mai mare sau mai mică măsură. Ele ne calmează instinctele nărăvașe atunci când vrem tot ce se poate de pe lumea asta. Ne trag înapoi, arătând a admonestare către viitor. Dar toate sunt o minciună.

Nimeni nu îți va oferi nimic înapoi și nimeni nu îți va da de vei cere. Nu fără un preț, nu fără o plată, în orice formă va veni ea. Viitorul va fi mereu negru, mereu bătut cu pietre, vânăt de la trecut și însângerat din cauza prezentului, iar noi totuși sperăm la alceva, la acel ceva mistic pe care ni-l descriu preoții, la acea înălțare sufletească și apropiere între cei la care ții.

Minciuni, înșelăciuni, vorbe goale și fără nicio valoare. Dacă nu oferi vei fi jefuit, de nu vei fi jefuit vei plânge în pumni că nu mai ai ce să oferi, stearpă fiindu-ți inima de sentimente. Nimic, doar scursurile dejecte ale neființei…”

Mârâi scurt la ecranul alb al calculatorului, cursorul pâlpâitor așteptând următoarea replică pentru eseul ce-l avea de făcut pentru ziar. Însă ea nu veni. Nu avea să mai vină vreodată.

Un gust amar îi invadă gura. A câta oară era când primea iarăși o palmă sau un pumn în stomac – nu la propriu, nimic nu era la propriu, dar primise atât de multe palme, pumni și picioare metaforice încât durerea era peste tot, o pătură veșnic prezentă – la o mângâiere oferită din dorința de a înțelege? Ce mai conta că se străduise să nu urle, să nu plângă? Oricum nu avea degând să o facă, dar gândul că putea măcar să fie atât de slabă o făcea să scrâșnească din dinți. Voia atât de mult să privească spre viitor cu veselie, să vadă și acel fir luminos, să vadă bucuria de care vorbeau toți, dar sincer? Chiar nu îi mai păsa.

Ce era așa de frumos la singurătate? Dar la o relație de care el, aparent, se plictisise, spunându-i asta cu un zâmbet tâmp pe buze, bravând în fața prietenului său, în timp ce își aprindea cu nonșalanță o țigară, fumul înecăcios făcând-o să dorească să îi șfichiuiască o palmă?! Nu dorise decât adevărul la o simplă curiozitate, dar fusese tratată ca ceva dispensabil, practic alungată din mașina în care se afla împreună cu ei, dar nu cu brutalitate ci aparent cu vorbe frumoase. Pe dracu! Se strâmbă și mai urât la monitor, ridicându-se rapid de pe scaun și făcând pași mari prin cameră.

Sau la o semi-relație în care el continua să vină la ea, cu sărutări și mângâieri atât de gentile, de dulci, atât de dorite de către ea chiar și în momentul de față când ura oarbă către sexul tare ar fi determinat-o să arunce doar vorbe urâte și jigniri. Tot la el se gândea, la căldura lui, la aroma lui. Se scutură de frisoane, dorința fiind imediat înlocuită de scârbă. Nu! Când cineva se folosește de tine doar că așa dorește mușchiul lui, atunci nimic nu e în regulă.

Se frecă la ochi cu putere. O usturau. Ar fi vrut să plângă în urlete și înjurături, dar nu îi statea în fire. Încă mai tremura de nervi. Doamne ce ar mai fi trântit lucrurile pe jos, urmărind cu satisfacție distrugerea lor.

Atât de tare o macinau imaginile trecutului! Nu putea înțele unde greșise, cu ce, cum?! Nu făcuse nimic rău și totuși fusese mai întâi mângâiată ca apoi să fie îmbrâncită mai mult cu scârbă decât cu orice altceva, din drumul lor pavat doar de cuceriri și așa zise iubiri pătimașe. Le-ar fi băgat ea ideile lor crețe fix acolo unde nu răsare soarele, dar nu își permintea nici măcar atât.

Nu dorea să devină cine știe ce scorpie, o harpie gata să smulgă capul celor care se apropiau de ea. Dar simțea veselia ei risipindu-se în vânt de fiecare dată când dădea peste altă experiență nefericită.

Ce ridicare din mocirla societății? Unde devenea ea puternică după fiecare relație eșuată? Ce să învețe atât de necesar vieții din așa ceva? În nedreptate nu există decât haos. Iar în sufletul ei se năștea doar ura, crescând grotesc la proporții care amenințau să o sufoce, să piardă orice contact cu realitatea.

”Minciuni peste tot…” pufăi, greața urcându-i iar în gât.

Nu se merita să se agite pentru ei. Pentru nimeni înafara ei. Ce să se intereseze de probleme lor? De ce să îi pese de ei? Lasă, lor oricum nu le-a păsat niciodată, iar ea fraiera sperase la altceva. Minciuni. Se mințise singură. Fusese înșelată de ei. Când avea oare degând să se deștepte? Să își revină?

Scutură vag din cap, un oftat plin de ură șuierătoare părăsindu-i plămânii. Închise laptopul ușor. Nu, continuând disputa asta cu sine, cu cei care urmau să citească toate astea… Nu avea rost. Se agita de pomană. Nimeni nu trebuia salvat, scos din ideile lui sau ei proaste care și așa urmau să îl/o lezeze mai drevreme sau mai târziu.

”Lasă-i să putrezească în ce au s-au aruncat singuri. Eu nu sunt datoare nimănui cu nimic. Și nici nu voi fi vreodată.” mai scutură încă o dată din cap, ochii goi privind carcasa neagră a laptopului.

Nu merita așa ceva, nu credea că meritase vreodată. Și nici nu avea să se învețe minte. Pentru că se cunoștea. Va continua să se arunce cu capul înainte, să se lovească de banchize, să se înțepe în ce Dumnezeu îi va mai scoate soarta înainte, iar ea va continua să piardă speranță, sânge și suflet pentru nimic. Pentru că ăsta era trocul vieții. Pierdeai din tine dar câștigai în favoarea părții materiale.

”Măcar de mi-ar păsa extrem de tare acum de partea aceea…” murmură, abătută.

Se întoarse către ușă și porni agale. Poate următoarea îi va oferi altă soluție, altă problemă care nu voia să o rezolve.

Prinse mânerul, strânse, urlă de durere și totuși trase, pășind în întunericul de dincolo de ea. Simțea mirosul greu al sângelui și al aerului stătut al celor care trecuseră înaintea ei pe acolo. Dar era doar o altă anticameră a morții. O știa prea bine. Mai trecuse încă prin 6 ca ea. La fiecare relație eșuată mai trecea prin una, spărgând-o între timp din cauza furiei oarbe, mocnite, nesănătoase din ea.

Privi în jos. O dâră vagă îi apărea în față. O dâră luminată.

”VILE”

”Chiar așa…” pufni, un zâmbet sec înflorindu-i pe buzele vinete în timp ce mâinile continuau să piardă sânge, adăugând noi stropi la floarea roșie de pe jos. ” Exact asta sunt… ”

Râse. Un râs nesănătos, sec, rece. Deloc ca ea. Dar nu mai putea nimic altceva.

Mâinile pline de sânge îi zburară către propriul gât, strângând cu putere. Poate așa avea să se termine. Și strânse și strânse…

Impossible

Everything’s in order
Nothing seems amiss
You were my redemption
I was your first kiss

Totul a fost imposibil de la inceput. De la a crede ca poti avea o/un prieten la a spera ca dragostea poate exista intre tine si cineva care deja si-a dat inima altcuiva decat tie dar care mentine contactul cu tine din cine stie ce motiv care depaseste bariera imaginatiei mele. Totul a fost imposibil in a face ceva pentru sufletul tau, pentru a scapa din ghearele unei singuratati care macina orice. Totul a fost o iluzie in care te-ai balacit, din care ai baut in timp ce lacrimile pline de ura si frustrare iti curgeau pe obraji. Nu se merita nimic din toate sacrificiile pe care le-ai facut, toate zambetele pe care le-ai oferit in speranta ca cineva va vedea ca esti sincer in ceea ce oferi si ca nu astepti nimic la schimb.
Ei stiu doar sa se foloseasca de tine, sa stranga tot ce pot de pe urma ta si pe tine sa te arunce in primul sant plin de toate scursorile dejecte ale timpului, plin de tristete si disperare in forma ei cea mai scarboasa. Atat fac toti cu tine, cu sufletul tau ce se vrea pur si naiv. Inca pur si naiv, desi esti constient ca ura te macina, ca furia te scoate din normalitate cand vezi ca tot ce oferi e aruncat la gunoi si ti se rade in fata.
Minciuni peste tot, ei te mint pe fata, iti inseala increderea si se folosesc de tine numai cand le convine, iar cand tu ai nevoie de ei si le dai usor de inteles fara ai face sa se agite chiar asa pt tine, atunci se fac ca nu te vad si aplica vesnica scuza: „Nu m-am gandit!”. Pai normal ca nu s-au gandit daca tot ceea ce au facut vreodata a fost sa se amuze pe seama ta si sa traga toate foloasele de pe urma ta.
In fine, esti constient in sinea ta ca nu se merita, ca nimeni nu merita si totusi speri ca prostul, asteptand la marginea drumului, plin tot de sange, rani, vanatai, purtand acel zambet tamp, plin de incredere, asteptand…. asteptand ce? Nici tu nu stii, dar speri…
Sper… sper in ceva care nu va deveni realitate in lumea asta.

Cer

”Cer: îndurare și milă. Cer: nori, ploaie și zile senine, atât de clar să fie totul de să te poți îneca în vise.”

Parcurgea viața dintr-o idilă într-alta, dintr-un vis deșart într-o poveste fără căpătăi. Niciodată singur, dar neavând pe nimeni alături. Era o umbră, un coșmar ghidat de dorinți nefirești, un soi de apocalipsă sfidătoare a morții ce adora vorbele dulci și sentimentale. Era el, doar o nălucă, un amator de fericire ce sorbea viața dintr-o privire, focusându-se prin lentile opace să dea formă năzuințelor sale. Și reușea, trecând cu un gust veșnic amar în gură, din fotografie în vis și din vis în coșmar. Era mereu acolo, o pată vie în societatea zbuciumată care nu mai avea timp pentru frumusețe, un vânător, un urlet în surdină.

Asta se considera, un urlet, o ființă, entitate, fantomă care nu avea stare, nu avea formă, nu avea sfârșit sau început, existând încă decând i se formase conștiință. Era el, doar el și nimeni altcineva, furând zâmbetele trecătorilor, transformându-le în proprietatea lui, căci demult și-l pierduse pe al său. Era nimic și totuși totul, un nor, un fum de țigară risipit de vânt în toate părțile, destinat să călătorească fără oprire, fără o destinație. Era, fusese și va fi mereu peste tot, un hoinar printre vise și speranțe, neavând nimic al lui, nimic de mândrețe, doar pozele care de acum erau el. El era ele și ele erau totul.

Păși, fără vlagă, deja sătul de povara aruncată în spate încă de la începuturile timpului, gata oricând să mai fure ceva. Își târâi picioarele către marginea podului privind în zare, privind auriul ce colora cerul, ce distingea totul de nimic. Privi viața luând o nouă formă, poleind totul în nuanțe atât de… nu găsi cuvând să descrie ce vedea. Așa că ridică aparatul, sufletul lui, munca lui, destinul și blestemul, și apăsă pe buton, închizând ochii. Nu voia să știe cruda realitate din spatele pozei, nu voia să vadă adevătul, răul aceea ce se afla în spatele unei imagini atât de frumoase.

O lacrimă îi scăpă dintre pleoapele strânse cu înverșunare, săpând o dâră argintie pe obrazul lui fin, agățându-se de firele proaspăt crescute. O alta o urmă la scurtă vreme deși el refuza să creadă că plânge.

”Cer îndurare pentru sufletul meu. Cer: limpede și senin. Cer viață și nu moarte. Cer: albastru sau auriu”

O mantră, un gâjâit din pieptul zguduit de sughițuri de plâns. Nu, nu dorea să deschidă ochii și să nu mai vadă priveliștea aceea mirifică. Voia să îi râmână în memorie clădirile poleite cu aur, cerul cu nori galbeni, soarele apunând, somnoros undeva în depărtare, culcat fiind de masa pufoasă a norilor. Voia să țină minte fețele oamenilor care se uitau și ei la minunea oferită de natură într-o zi de vară atât de…

Într-o zi de vară! Toate începuseră într-o zi de vară. O nenorocită de zi de vară care distrusese tot. Dar nu, nu se putea gândi acolo. Dacă o făcea, risca să piardă tot, de la sănătatea sa mintală la viața care îi curgea încă prin vene.

Se prinse cu mâinile de bara metalică, atât de rece, a podului pe care se afla întâmplător. Simțea greutatea nefastă a aparatului la gât, trăgând de el, sâsâindu-i promisiuni. Îl simțea malign, rău-voitor, dar toate astea erau doar din supra-doză de realitate. Lumea se degrada iar el era singurul care o vedea nevenind ruine, cenușă, cadavru a unui mastodont.

Deschise într-un târziu ochii, mijindu-i treptat, încă simțind pe față căldura soarelui ce apunea. Lacrimile continuau să îi inunde ochii, să îl spele de durerea din suflet, deși inima lui ceda cu fiecare clarificare a vieții pe care era obligat să o vadă imediat ce înlătura aparatul de la ochi. Tremurând, buzele răsfrângându-i-se de pe dinți, se trezi mârâind la ruine, la cerul negru ca smoala, picurând încet broboane de sânge peste un pământ cenușiu. Se trezi urlând printre dinți la imaginea cadavrelor aflate în putrefacție acolo unde, acum câteva clipe se aflaseră oameni, vii și nevătămați.

Ar fi dorit să își scoată ochii și să îi incinereze, pupilele argintii, dilatate, suferind un nou șoc. Dar știa că nu poate, nu va putea niciodată. Așa că rămase pe loc, strângând bara metalică, cleioasă de la sângele închegat grotesc în ciucuri cu fire de păr atașate pe ici colo ca niște ornamente sinistre. Strângea atât de tare bucata aceea încât mâinile deja nu mai erau normale. Se transformau, așa cum se și temea, în gheare, negre, diforme, mânjite de sângele umanității.

Rămase pe loc, cu gura căscată, inspirând noxe, urmărind norii grei, tuciurii cum se învolburau în jurul său, fără să îl atingă, dar murdăreau. Hainele, odată albe, erau acum zdrențe ponosite. Era tot el, dar nu mai era atât de viu pe cât dorea. Privi înainte, fără să poată urla, fără să poată răspunde hohotelor de plâns care răsunau de peste tot. Nu putea să oprească dezastrul cum nu putea să își oprească lacrimile amare.

Se uită în jos, dintr-o dată incapabil să mai suporte priveliștea dezolantă. Dar jos nu văzu decât o altă oroare.  Statea, tremurând ca varga, într-un râu de sânge, uitându-se, tâmpit, în niște ochi la fel de goi precum ai lui. Poate încă mai goi, doi ochi de copil se holbau a moarte și deșertăciune înapoi la el. Gura, cândva roză, cu buze pline, era deschisă într-un țipăt mut. Era atât de mort. Atât de…

Urlă, capul acela, rupt de restul corpului, doar doi ochi pe un fundal ars, descărnat, mâncat de ceva ce nici nu putea să  existe, asta dacă se lua după urma caninilor rămași în falca inexistentă pe dreapta, capul acela atingându-i coapsa așa cum capul unei pisici mari se freacă de pantalonii stăpânului.  Urlă, dând să se depărteze, să fugă. Dar nu reuși. Nu se putea desprinde din locul acela, nu putea fugi, nu se putea nici măcar mișca. Ridică capul spre cer, urlând,  incapabil să oprească teroarea sau furia. Incapabil.

Era el și totuși nu era el, cel care, încet încet se simțea mâncat de dinăuntru afară de aceeași molimă care distrusese pământul. Era ceva, poate chiar sursa răului, căci pielea îl furnica, scorojindu-se de pe oase în fâșii grețoase. Era el și nu era el, era….

”Cer ceva, cer… cerul de deasupra să se prăvălească pe mine… cer… ” 

Dar mantra nu îi mai ieși. Simțea cum e tras în acel pârâu, carnea fiindu-i muncită de niște mâini descarnate. Simții cum se îneacă, cum se sufocă cu nori negrii, sânge și cine știe ce altceva. Unde erau zorile? Unde era auriul cerului?

Închise ochii, oprind imaginea și desfășurarea inevitabilă a lucrurilor. Închise ochii, dar nu și gura, vaietul acela prelung continuând să îi cutremure pieptul.

Urletul se propagă de-a lungul pereților, vibrând de-a lungul lor, sărind de pe plușul care îi acoperea. Se întorcea mereu la sursa sa, surzindu-l, amplificând teroarea. Nu îndrăzni să deschidă ochii, să se uite la cămăruța care îl înnebunise și mai tare. Nu voia așa ceva. Continuă să țipe, dorind ca cei care aveau grijă de pacienții problematici să vină și să îl adoarmă cu vreo câteva injecții până când acel El să sară din întuneric din nou și să îl tragă în masa sângerie a propriilor imaginații ale morților violente la care fusese martor. Nu putuse opri dezastrul atunci și acum merita toate astea. Merita să retraiască totul. Să își vadă prietenii și familia murind în brațele sale în timp ce el se scălda în sângele lor. Moarte, fum, dezastru.

Într-un târziu auzi ușa dându-se de perete și simții mâinile reci ale asistenților prinzându-l bine, practic trântindu-l la pământ. Simții durerea surdă din spatele capului, acolo unde obișnuiau să îi facă înjecțiile, apoi doar respirația sa elaborată îi mai răsună în urechi, ca un soi de muzică liniștitoare.

Deschise ochii înroșiți de la plâns și medicamente și se târî către un colț a camerei tapetate cu un pluș alb-murdar, gângurind blesteme la adresa vieții. Se așeză, gâfâind, în fund, privirea sa tulbure fixându-se pe peretele opus. O singură fotografie decora întreaga cameră. Ultima fotografie pe care apucase să o facă înainte ca toată viața să se destrame.

Un cer auriu, nori pufoși, umbrele înnegrite de razele soarelui aparținând unor obiecte de tonaj greu, apa blândă a unui râu străluncind și ea aurie în ultimile sclipiri. Atât de mirific era totul. Atât de romantic și totuși semănând moarte. Era doar un miraj.

El nu era el, era un coșmar. Era moartea supraviețuind în cenușă și sânge. El era nimic.

Adormi, zguduit de friguri, fără să poată visa ceva. Doar un moment de respiro, atât de rar pentru mintea lui sfărâmată de acea zi. Acea zi nefastă când totul murise pentru el, când viața devenise doar un șir lung de zile în care era torturat de țipetele și bocetele din propria minte. Torturat pentru veșnicie pentru ceva ce nu fusese a lui. Moartea îl găsise pe el țap ispășitor pentru viețile luate fără de veste. Îl învinuia pe el, iar el accepta ocara. Accepta fără să știe nimic.

Nu mai voia să știe nimic. Era acolo, era mort pe dinăuntru. Ce mai conta? Nu era el, oricum. El era o nălucă, un vis, un coșmar. El era nimic.

 

 

~Dedicatie: Dan Buceschi

Pasăre

”Mă uit la un cer atât de senin încât am impresia că mă pot scufunda în el, dispărând de pe acest tărâm. Mă uit la el și încerc să zâmbesc deși lacrimile sapă iarăși cratere pe obrajii mei…” aici se opri, pixul tremurând prea tare în mâna ei micuță, lacrimile menționate picurând obscen pe foaia cândva albă.
Își impuse să se calmeze, melodia veselă din căștile înfundate puternic în urechi făcând-o să tremure și mai tare. Îi aducea aminte de el. De ochii lui verzi, de genele lungi, de buzele pline, de căldura ce o simțise în el, în ea, emanând. Fusese acolo! Mai trecător ca un nor într-o furtună de vară, dar fusese acolo. Al ei pentru cea mai scurtă perioadă din lume, dar și cea mai cuprinzătoare. Crezuse în el, în zâmbete și semi-promisiuni. Chiar se pregătise sufletește știind că va dispărea precum un fulg de nea în apropierea palmei unui copil prea fericit ca să realizeze că se va topi. Sperase că vorbele lui spuneau adevărul.
Se înșelase. Îi căzuse în plasă, se îndrăgostise, iar acum plângea știind că totul era o minciună elaborată. Ar fi vrut să înfingă pixul prin inima ei proastă și să înțepe până când durerea ar fi încetat, până când tot sângele i-ar fi părăsit corpul. Se simțea atât de murdară!

”Ai fost aici, zâmbete și vorbe bune
Un vis de vară, un miracol în sine
Un fluture vestitor de primejdii
Ai fost al meu, năpastă a inimii.

Atât de goală și inutilă sunt
Atât de fără vlagă m-ai lăsat
Ai primit ce ai vrut
Și totul s-a terminat, cu un puf.

Acuma plâng, lacrimi amare
Vise spulberate
Nu mai ești aici, măcar de ai fi fost
Vreodată în visele mele,”

Poezia îi scăpă de sub control, înțelesul nefiind acolo, doar o durere acerbă cuprinzându-i corpul. Aerul îi vâjâi în urechi, mugete, râsete la adresa ei. Deschise gura să urle, dar mușcă din carnet, lacrimile udându-i fața, imposibil de oprit. Se uită cu disperare în jur, dar singurătatea o înconjură. Complet singură, așa cum știuse că va fi mereu. Inima îi mai bătu o dată cu putere în timp ce ea aruncă carnetul în văzduh, văzându-l cum dispare în imensitatea aceea albastră. Se făcu dispărut, în timp ce ea se lupta pentru o ultimă gură de aer.
Iarba se făcu neagră (a avut vreodată altă culoare?) , pământul se crăpă (a fost vreodată întreg?) , totul începu să tremure precum știuse că se va întâmpla. Urlă, de data asta astupându-și gura cu ambii pumni, lacrimile deja curgând nestingherite, săpând de-a dreptul în carnea ei. Văzu fâșii din ea curgând, desprinzându-se de pe oase cu un pleoscăit lugubru, viermi albi înotând pe după oase, grași, mieunând niște cuvinte pe care ea nu mai voia sa le audă.
Se uită disperată către cer, în timp ce corpul i se transforma într-o masă gelatinoasă, fum în adirea ușoară venită cine știe de unde. Dar cerul nu mai era acolo. Nimic nu mai era acolo, doar o groapă fără fund, deșertăciune. Picuri mari de smoală începură să cadă peste ea.
Închise ochii… Unde se afla defapt?
Își intinse aripile (avea așa ceva?)  și le zbătu o singură dată, o ultimă dată. Nu va mai putea pleca de aici. În cușca asta își găsise sfârșitul, de vorbele lui dulci sugrumată. Și totuși nu renunță la el. Era prezent în continuare cu ea, mângăieri calde, vorbe dulci, veninoase. Era în continuare acolo. Era el.

Zona Moartă

Cocleală, gust amar, de sânge. Cocleală peste tot, ca o pătură groasă care te sufocă, care nimicește omul din tine și îi dă bestiei, animalului un motiv întemeiat să-și zboare creierii în timpul cel mai scurt de la realizare. Cocleală în relații, în amiciții, o spuză infectă a sufletelor bolnave ce caută alinare între cuțite și bandaje supurante. Praf peste tot, o cenușă neagră care lasă urme albastre peste foi îngălbenite. Și măcar dacă ar veni de la stele, dar ele s-au stins cu un râs sardonic ce răsună încă în vidul ce ne înconjoară.

Zburăm la altitudini uriașe, cu aripi frânte de lacrimi și cu ochii împăienjeniți de griji, goi și reci ca ochii unui mort sub apă. Nu vedem necazurile ca să ne păstrăm fărâma de suflet care ne-a rămas între filele poveștilor noastre nescrise. Ce frumos  sunau în tinerețe, cântece de dor și ducă ce acum au devenit tânguiri la funerarii.

Ne prăbușim, gustul acela sărat, amar, acru, gustul acela pestilențial inundându-ne, mușcând din carnea prea flască ca să mai rămână pe oase. Acid ne corodează, intestinele – verzui de acum, unele necrozate – zburând peste câmpiile moarte. Suntem toți victime ale unei inimi zbuciumate, ale unei minți frământate.

Mă văd, dedublat, triplat, sunt peste tot, minge de foc neagră arzând mocnit, cu gura larg deschisă într-un țipăt mut. Nicio picătură de sânge, nicio ultimă suflare. Sunt mort de mult timp, doar un cadavru plutitor care interacționează doar cu sine, animat de zdruncinăturile drumului, ale vântului.

Cocleală, amăreală, funingine înnegrită în sânge, atât se alege de deciziile mele de a cunoaște, de a ajuta. Un morman de oase într-o zonă moartă. O priveliște dezolantă, într-un pat gol, din mijlocul unui oraș plin, forfotitor. Frig, ceață, frică, ură și neliniște emană din pernele îmbitate cu lacrimi bătute de soartă.

Sufocantă senzație îți dă singurătatea.