Vile

””Oferă și ți se va oferi. Cere și ți se va da.” Aceste zicale, frânturi din Biblie, sunt cele care ne ghidează acțiunile într-o mai mare sau mai mică măsură. Ele ne calmează instinctele nărăvașe atunci când vrem tot ce se poate de pe lumea asta. Ne trag înapoi, arătând a admonestare către viitor. Dar toate sunt o minciună.

Nimeni nu îți va oferi nimic înapoi și nimeni nu îți va da de vei cere. Nu fără un preț, nu fără o plată, în orice formă va veni ea. Viitorul va fi mereu negru, mereu bătut cu pietre, vânăt de la trecut și însângerat din cauza prezentului, iar noi totuși sperăm la alceva, la acel ceva mistic pe care ni-l descriu preoții, la acea înălțare sufletească și apropiere între cei la care ții.

Minciuni, înșelăciuni, vorbe goale și fără nicio valoare. Dacă nu oferi vei fi jefuit, de nu vei fi jefuit vei plânge în pumni că nu mai ai ce să oferi, stearpă fiindu-ți inima de sentimente. Nimic, doar scursurile dejecte ale neființei…”

Mârâi scurt la ecranul alb al calculatorului, cursorul pâlpâitor așteptând următoarea replică pentru eseul ce-l avea de făcut pentru ziar. Însă ea nu veni. Nu avea să mai vină vreodată.

Un gust amar îi invadă gura. A câta oară era când primea iarăși o palmă sau un pumn în stomac – nu la propriu, nimic nu era la propriu, dar primise atât de multe palme, pumni și picioare metaforice încât durerea era peste tot, o pătură veșnic prezentă – la o mângâiere oferită din dorința de a înțelege? Ce mai conta că se străduise să nu urle, să nu plângă? Oricum nu avea degând să o facă, dar gândul că putea măcar să fie atât de slabă o făcea să scrâșnească din dinți. Voia atât de mult să privească spre viitor cu veselie, să vadă și acel fir luminos, să vadă bucuria de care vorbeau toți, dar sincer? Chiar nu îi mai păsa.

Ce era așa de frumos la singurătate? Dar la o relație de care el, aparent, se plictisise, spunându-i asta cu un zâmbet tâmp pe buze, bravând în fața prietenului său, în timp ce își aprindea cu nonșalanță o țigară, fumul înecăcios făcând-o să dorească să îi șfichiuiască o palmă?! Nu dorise decât adevărul la o simplă curiozitate, dar fusese tratată ca ceva dispensabil, practic alungată din mașina în care se afla împreună cu ei, dar nu cu brutalitate ci aparent cu vorbe frumoase. Pe dracu! Se strâmbă și mai urât la monitor, ridicându-se rapid de pe scaun și făcând pași mari prin cameră.

Sau la o semi-relație în care el continua să vină la ea, cu sărutări și mângâieri atât de gentile, de dulci, atât de dorite de către ea chiar și în momentul de față când ura oarbă către sexul tare ar fi determinat-o să arunce doar vorbe urâte și jigniri. Tot la el se gândea, la căldura lui, la aroma lui. Se scutură de frisoane, dorința fiind imediat înlocuită de scârbă. Nu! Când cineva se folosește de tine doar că așa dorește mușchiul lui, atunci nimic nu e în regulă.

Se frecă la ochi cu putere. O usturau. Ar fi vrut să plângă în urlete și înjurături, dar nu îi statea în fire. Încă mai tremura de nervi. Doamne ce ar mai fi trântit lucrurile pe jos, urmărind cu satisfacție distrugerea lor.

Atât de tare o macinau imaginile trecutului! Nu putea înțele unde greșise, cu ce, cum?! Nu făcuse nimic rău și totuși fusese mai întâi mângâiată ca apoi să fie îmbrâncită mai mult cu scârbă decât cu orice altceva, din drumul lor pavat doar de cuceriri și așa zise iubiri pătimașe. Le-ar fi băgat ea ideile lor crețe fix acolo unde nu răsare soarele, dar nu își permintea nici măcar atât.

Nu dorea să devină cine știe ce scorpie, o harpie gata să smulgă capul celor care se apropiau de ea. Dar simțea veselia ei risipindu-se în vânt de fiecare dată când dădea peste altă experiență nefericită.

Ce ridicare din mocirla societății? Unde devenea ea puternică după fiecare relație eșuată? Ce să învețe atât de necesar vieții din așa ceva? În nedreptate nu există decât haos. Iar în sufletul ei se năștea doar ura, crescând grotesc la proporții care amenințau să o sufoce, să piardă orice contact cu realitatea.

”Minciuni peste tot…” pufăi, greața urcându-i iar în gât.

Nu se merita să se agite pentru ei. Pentru nimeni înafara ei. Ce să se intereseze de probleme lor? De ce să îi pese de ei? Lasă, lor oricum nu le-a păsat niciodată, iar ea fraiera sperase la altceva. Minciuni. Se mințise singură. Fusese înșelată de ei. Când avea oare degând să se deștepte? Să își revină?

Scutură vag din cap, un oftat plin de ură șuierătoare părăsindu-i plămânii. Închise laptopul ușor. Nu, continuând disputa asta cu sine, cu cei care urmau să citească toate astea… Nu avea rost. Se agita de pomană. Nimeni nu trebuia salvat, scos din ideile lui sau ei proaste care și așa urmau să îl/o lezeze mai drevreme sau mai târziu.

”Lasă-i să putrezească în ce au s-au aruncat singuri. Eu nu sunt datoare nimănui cu nimic. Și nici nu voi fi vreodată.” mai scutură încă o dată din cap, ochii goi privind carcasa neagră a laptopului.

Nu merita așa ceva, nu credea că meritase vreodată. Și nici nu avea să se învețe minte. Pentru că se cunoștea. Va continua să se arunce cu capul înainte, să se lovească de banchize, să se înțepe în ce Dumnezeu îi va mai scoate soarta înainte, iar ea va continua să piardă speranță, sânge și suflet pentru nimic. Pentru că ăsta era trocul vieții. Pierdeai din tine dar câștigai în favoarea părții materiale.

”Măcar de mi-ar păsa extrem de tare acum de partea aceea…” murmură, abătută.

Se întoarse către ușă și porni agale. Poate următoarea îi va oferi altă soluție, altă problemă care nu voia să o rezolve.

Prinse mânerul, strânse, urlă de durere și totuși trase, pășind în întunericul de dincolo de ea. Simțea mirosul greu al sângelui și al aerului stătut al celor care trecuseră înaintea ei pe acolo. Dar era doar o altă anticameră a morții. O știa prea bine. Mai trecuse încă prin 6 ca ea. La fiecare relație eșuată mai trecea prin una, spărgând-o între timp din cauza furiei oarbe, mocnite, nesănătoase din ea.

Privi în jos. O dâră vagă îi apărea în față. O dâră luminată.

”VILE”

”Chiar așa…” pufni, un zâmbet sec înflorindu-i pe buzele vinete în timp ce mâinile continuau să piardă sânge, adăugând noi stropi la floarea roșie de pe jos. ” Exact asta sunt… ”

Râse. Un râs nesănătos, sec, rece. Deloc ca ea. Dar nu mai putea nimic altceva.

Mâinile pline de sânge îi zburară către propriul gât, strângând cu putere. Poate așa avea să se termine. Și strânse și strânse…